Vai
de cel cărui Soartă-i dă o soaţă!
Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi
Cetate, să se apere, măreaţă,
Legată-n fier, cu munţii temelii.
Ca trestia-i oricare fortăreaţă
Naintea muieriştii viclenii.
Ah, vai de el! Vicleana îl supune
Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl,
Cu pletele-mpletite, o minune
De coade lungi, pe lângă gâtul gol,
Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos
Până ce-i face viaţa de prisos.
Mă întrebaţi de aceste făpturi
Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi,
Vai, printre cei grozavi de iscusiţi
La dragoste şi la viclenii nuri!
Ce să vă spun, o dragi flăcăi? Fugiţi
De jindul lor! Că iată-mi părul sur –
Au nu pricepeţi fără de-nconjur
Ce câştiguri la iubire dobândiţi?
Sub a nopţii neagră haină
Crezi că e a ta pe veci,
Pentru că-ţi şopteşte-n taină
Lucruri ce mai nu-nţelegi.
Amăgire-i! Mâine altul
Se va bucura la fel,
Ca şi tine-acum, de caldul
Trup şi tot ce-ascunde el.
Ea-i, prieten drag, un rateş
Larg deschis la orice ceas,
Găzduind pe-oricine-abate-şi
Pasul, la un scurt popas.
Intră-n el, de vrei. Dar pleacă
De cu zori, a doua zi!
Nici nu te gândi să-ţi placă,
Nici în urmă-ţi nu privi!
Fă loc altora, cuminte,
Care vor pleca şi ei,
Dacă au un pic de minte
Şi sunt volnici la femei.
DE-AI FI PIERDUT ÎN FEMEI
Să nu te-ncrezi în femei – iată-o vorbă cu temei.
Vai de-un tânăr ce se-ngână să le de-a frâul pe mână;
Ele n-au să-i dea răgaz să se-nalţe nici cu-n pas,
De-ar trudi el mii de ani spre-al ştiinţelor liman.
E lungă noaptea mea şi neagră, iar bârfitării-au atipit.
Mi-e sufletu-necat de spaime, acuma când ne-am despărţit.
Şi noaptea-i încă şi mai lungă de-atâtea griji ce-mi
sparg pereţii –
Oare ai să mai vii vreodată, lumină scumpă-a dimineţii?
Când am văzut mijindu-şi ochii Pleiadele a somn, şi când
Luceafărul părea s-adoarmă şi el, din pleoape tremurând,
Iar Ursa-şi trase vălul negru de pe obrazul ars de vânt
Am priceput că zorii zilei se vor ivi curând, curând.
O mie si una de nopti
