Ca
să mă pedepsească-anume
M-au
dus departe de cel drag,
Şi-n temniţă fără de nume
M-au surghiunit aici să zac.
De focul patimii amare
Sărmana inima mea arde,
Căci m-au gonit fără cruţare
De ochii îndrăgiţi departe.
M-au ferecat în turnuri nalte,
Zidite-ntre prăpăstii crunte,
De peste tot împresurate
Cu hăul apelor cărunte.
Oare-au voit astfel călăii
Să mă îmbete cu uitarea?
Ci dragostea-mi nu ştiu ei, răii,
Că a sporit cu depărtarea!
Şi cum să uit – când tot ce-n mine
S-a zămislit dintr-o privire
Spre chipul de lumini senine,
M-a înrobit cu-a lui iubire?
În chinuri trec zilele mele,
Şi-mi trec şi nopţile pe rând,
În focul gândurilor grele
Tot suspinând, tot aşteptând.
Ci şi aşa fără iubirea
Celui ce nu e lângă mine,
Tot îmi rămâne amintirea
Singurătatea să-mi aline.
O mie si una de nopti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu