ÎN NOPŢILE TRISTE

Privighetoare dulce,

O glasul tău ceresc

Cum seamănă cu glasul

Celor ce se iubesc!

Aveţi milă de bieţii

Îndrăgostiti! Ce vise,

În nopţile lor triste,

Cu chin şi-alean sunt scrise!

Atâta-s de cumplite

Mâhnirile lor toate,

Încât pare că, uite,

De jale peste poate,

Nu mai cunosc, sărmanii

Şi nu mai au în viaţă,

Decât nopţi fără tihnă

Şi fără dimineaţă!

Eu, de când am văzut-o

Pe cea care mi-e dragă,

Ca-n lanţuri mi se pare

Vieaţa mea întreagă;

Şi-astfel, în lanţuri grele,

Îmi pare cum că zale

De lanţuri nesfârşite

Din ochii-mi curg cu jale.

Şi strig: “Din ochii-mi iată

Cum zale grele curg,

Şi cum de-atâtea lanţuri
Legat cumplit mă-ncurc!”

Şi-aceste lanţuri, toate,

Sunt dragostea din mine.

Şi-a despărţirii jale

În lanţul ei mă ţine.

Comorile-ndurării

Din pieptu-mi s-au sfârşit;

Puterea mea întreagă

De mult s-a istovit.

Ah, dacă ar fi dreaptă

Amara-mi soartă rea,

M-ar aduna odată

Lângă iubita mea!

Schiloada mea făptură,

Să pot, când dinainte

I-oi sta iubitei mele,

Să-mi dezvelesc făptura,

Să vadă şi iubita

Cum chinul şi arsura

Mi-au supt puterea toată,

Şi cumu-s, de mâhnire,

De dor, de aşteptare,

De lunga despărţire!

O mie si una de nopti