DE-AI FI PIERDUT

Vai de cel cărui Soartă-i dă o soaţă!

Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi

Cetate, să se apere, măreaţă,

Legată-n fier, cu munţii temelii.

Ca trestia-i oricare fortăreaţă

Naintea muieriştii viclenii.

Ah, vai de el! Vicleana îl supune

Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl,

Cu pletele-mpletite, o minune

De coade lungi, pe lângă gâtul gol,

Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos

Până ce-i face viaţa de prisos.

Mă întrebaţi de aceste făpturi

Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi,

Vai, printre cei grozavi de iscusiţi

La dragoste şi la viclenii nuri!

Ce să vă spun, o dragi flăcăi? Fugiţi

De jindul lor! Că iată-mi părul sur –

Au nu pricepeţi fără de-nconjur

Ce câştiguri la iubire dobândiţi?

Sub a nopţii neagră haină

Crezi că e a ta pe veci,

Pentru că-ţi şopteşte-n taină

Lucruri ce mai nu-nţelegi.

Amăgire-i! Mâine altul

Se va bucura la fel,

Ca şi tine-acum, de caldul

Trup şi tot ce-ascunde el.

Ea-i, prieten drag, un rateş

Larg deschis la orice ceas,

Găzduind pe-oricine-abate-şi

Pasul, la un scurt popas.

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă

De cu zori, a doua zi!

Nici nu te gândi să-ţi placă,

Nici în urmă-ţi nu privi!

Fă loc altora, cuminte,

Care vor pleca şi ei,

Dacă au un pic de minte

Şi sunt volnici la femei.

DE-AI FI PIERDUT ÎN FEMEI

Să nu te-ncrezi în femei – iată-o vorbă cu temei.

Vai de-un tânăr ce se-ngână să le de-a frâul pe mână;

Ele n-au să-i dea răgaz să se-nalţe nici cu-n pas,

De-ar trudi el mii de ani spre-al ştiinţelor liman.

E lungă noaptea mea şi neagră, iar bârfitării-au atipit.

Mi-e sufletu-necat de spaime, acuma când ne-am despărţit.

Şi noaptea-i încă şi mai lungă de-atâtea griji ce-mi sparg pereţii –

Oare ai să mai vii vreodată, lumină scumpă-a dimineţii?

Când am văzut mijindu-şi ochii Pleiadele a somn, şi când

Luceafărul părea s-adoarmă şi el, din pleoape tremurând,

Iar Ursa-şi trase vălul negru de pe obrazul ars de vânt

Am priceput că zorii zilei se vor ivi curând, curând.

O mie si una de nopti