Cu-adevărat, nu mă răpuse potopul negru de năpaste;
Numai pieirea ta mă arde, ca un jungher înfipt în coaste.
Au cine ar putea să-ndure pieirea celui ce-i fu drag
Și cine-ar sta să nu se ducă pe drumul lumilor pribeag?
Când am trecut printre morminte și celui drag i-am dat
binețe,
De ce n-a vrut din bunu-i suflet cu un răspuns să mă
răsfețe?
Cum să-ți pot răspunde când vorba-mi nu se mai îngână,
Când stau zălog peste vecie sub piatra neagră în tărână?
Tărâna-mi soarbe frumusețea și v-am uitat răpit așa
De lângă neamurile mele și cei ce m-au iubit cândva?
fragment - O mie și una de nopți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu