BALADA UNEI STELE MICI

Ţii minte tu, iubita mea,

O noapte de argint în care

Mi-ai arătat pe cer o stea

Din Carul mare?

Cu faţa-n sus, spre Dumnezeu,

Lăsându-ţi capul să se culce

Pe braţul meu,

Te legănam, povară dulce.

Deasupra noastră, un castan

Cu frunze pudic răsfirate

Pentru-a servi de paravan

Iubirilor nevinovate,

Tinzând o ramură-n zadar,

Ca să ne apere de stele,

Fusese martor ocular

La toate cele.

Şi nu mi-ai spus atunci nimic,

Dar când mi-am coborât privirea,

Un deget mic

Mi-a arătat Nemărginirea.

Un strop de-argint a lunecat,

Şi, cu paloarea-i siderală,

Pe cerul negru a-nsemnat

Un fir subţire de beteală...

Ţii minte ce fior străin

Trecu atunci, din constelaţii,

Prin bluza ta de crepe-de-Chine

Cu aplicaţii?

Ce veşti din cerul depărtat

A nins pe fruntea ta zenitul?

Ce gânduri tainece-ai schimbat

Cu infinitul?...

Sclipind departe, prin frunziş,

O stea smerită şi albastră

Sta singuratică, pieziş

Deasupra noastră.

Şi ca un spin,

Cu raza-i rece şi subţire,

Mi-a strecurat un gând străin

În visul meu de fericire.

Zicea: – Subt cerul vast şi mut

V-a aruncat aceeaşi soartă

Pe-un strop de lut

Ce-n învârtirea lui vă poartă.

Sărman atom sentimental!

Nu ştii tu oare

Că viaţa voastră-i colosal

De trecătoare?

Zicea: – Mă mir că te-ai gândit

Să-mi cânţi o odă.

De când poeţii s-au prostit,

Amorul nu mai e la modă.

Oricum, voi sunteţi prea mărunţi

Şi eu, prea mare...

N-ar fi mai bine să renunţi

Şi să vă duceţi la culcare?

Că nu există pe pământ

Mai venerabilă manie

Decât – subt stele jurământ

Pe veşnicie.

Şi nu există-n univers

Mai mare crimă

Decât – la coada unui vers –

Să pui o rimă...

George Topîrceanu

GINGAŞA CRIZANTEMĂ

De ce-am crezut de-atâtea ori

Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,

De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi

Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspuzând

O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,

Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie

Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajumge doar o dată

Gingaşa crizantemă să fie sărutată.

Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,

Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

Confesiuni – Nicolae Labiş

FLORILE ÎNĂLŢIMII

 -         Pentru ce mai sărutaţi!

Cerul cu trufie?

Flori din vârfuri de Carpaţi,

Daţi-mi-vă mie.

Nu-nfloreaţi atât de sus

Naltul pisc umplându-l.

Dacă-aici n-ar fi adus

O sămânţă vântul

Nicolae Labiş

-         Vântu-aduce cât-un roi

De seminţe-ntruna,

Dar putem iubi doar noi

Cerul şi furtuna

Ţie vrei un legământ

Să ne dăm supuse

Fii tu însăţi acel vânt

Care-aici ne-aduse.

A VENIT ŞI TOAMNA

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi

Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,

Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,

Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.

Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,

Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf

Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei.

Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei

Şi se cripează râsul puţin câte puţin ...

Stundetei, de acasă, i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,

Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,

Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit

A curs, în ciplocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi

Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,

Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns

Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

Confesiuni – Nicolae Labiş

ÎN JURUL DRAGOSTEI

Cel amăgit de-o dezmăţată

Scăparea n-are să-şi mai vadă.

De şi-ar zidi cetăţi şi-o mie

Durate-n fier din temelie!

Degeaba şi le va zidi,

Că tot nu-i vor putea sluji!

În jugul dragostei trag toţi –

Fie-ntelepţi, fie netoţi.

Cu degetele sulimenite,

Cu dragi cosiţe împlinite,

Cu ochii daţi cu suliman

Ne dă să bem amar şi-alean!

O mie si una de nopti

FLORI DE IASOMIE

O, trup vrăjit, în care se mlădie

Al ramurilor freamăt cu suspine

Şi-nmiresmate flori de iasomie –

Ce trup de fată poate fi ca tine?

Tu, ochi de diamant care scânteie

Ca-n noaptea neagră stelele senine,

Cutează oare ochii de femeie

Măcar să se asemuie cu tine?

Sărut al gurii tale-mbietoare,

Ca mierea dulce-a sfintelor albine,

Ce gură de fecioară-ar fi în stare

Să răcorească sufletul ca tine?

Ah, lasă-mă să-ţi mângâi părul moale,

Şi carnea-mi arsă las-o să se-aline

De carnea ta, şi-apoi să văd răscoale

De stele fulgerând în ochi la tine!

O mie si una de nopti

CERCUL

Totu-i moale ca de gumă –

Pasul ierburilor înspumă

Şi ştârneşte-arome grele

Încurcându-se-n inele

Largi, de iederi date-n floare

Ce se-ntind legănătoare.

Murmur ameţit de harpe.

Iată-o veselă femeie,

Joacă ochii verzi de şarpe,

Mişcă-n palme curcubeie,

Muşcă sânii în taftale

Şi-i răzbesc afară goi;

Pe genunchii amândoi

Saltă licăr de pocale.

Trupu-i unduie-n senin

Ca un abur bun de vin

Care-n dans porni să nască

O făptură muierească.

Glasu-i, gâlgâit suav

Şi nostalgic, des se rupe

Ca un plâns de vin bolnav

Răsucindu-se din cupe.

Îi tresaltă-n pana genei

Noaptea aţâţaţă-a lenei.

Nicolae Labiş

M-AM LOGODIT CU NESOMNIA

Nici somnul nu-l mai ştiu, de parcă m-am logodit cu nesomnia,

Şi zac de parcă boala toată asupra-mi şi-a trimis mânia.

O, dacă-aş fi ştiut, iubite, că am să te mai văd cândva,

Aş fi murit de fericire şi-aş fi-nviat sub gura ta!

(o mie si una de nopti)

CHIPUL DIN LUNĂ

Când păru-n noapte şi-l desface-n trei,

Pare că patru nopţi îşi dau temei;

Iar chipu-i chiar sub lună se arată,

Pare că două luni lucesc deodată.

Iar mâinile de n-ar avea brăţări,

Din mânecă ar curge ca un izvor spre mări!

Măreţ i-i spatele , vârtos clădit –

De pare că şi-ar cere pe măsură

Un trup şi-un mijlocel mai împlinit

Decât acela care îl îndură.

Pe amândoi la fel ne chinuieşte:

Pe ea – silind-o pururea să stea;

Pe mine pentru că mă şi-ndârjeşte

De-ndată ce gândesc un pic la ea.

Trei lucruri nu îngăduie-n iubire

Să spună da oricui, dintr-o privire:

Spaima de neştiut; sila de ce-i

De mult stiut; şi frumuseţea ei!

O mie şi una de nopţi

POIANA PRIMEI AMINTIRI

Revăd din nou poiana primei amintiri –

Copilul care-am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar, muşcându-şi buzele subţiri ...

-         Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

-         Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?

Nicolae Labiş

DE-AI FI PIERDUT

Vai de cel cărui Soartă-i dă o soaţă!

Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi

Cetate, să se apere, măreaţă,

Legată-n fier, cu munţii temelii.

Ca trestia-i oricare fortăreaţă

Naintea muieriştii viclenii.

Ah, vai de el! Vicleana îl supune

Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl,

Cu pletele-mpletite, o minune

De coade lungi, pe lângă gâtul gol,

Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos

Până ce-i face viaţa de prisos.

Mă întrebaţi de aceste făpturi

Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi,

Vai, printre cei grozavi de iscusiţi

La dragoste şi la viclenii nuri!

Ce să vă spun, o dragi flăcăi? Fugiţi

De jindul lor! Că iată-mi părul sur –

Au nu pricepeţi fără de-nconjur

Ce câştiguri la iubire dobândiţi?

Sub a nopţii neagră haină

Crezi că e a ta pe veci,

Pentru că-ţi şopteşte-n taină

Lucruri ce mai nu-nţelegi.

Amăgire-i! Mâine altul

Se va bucura la fel,

Ca şi tine-acum, de caldul

Trup şi tot ce-ascunde el.

Ea-i, prieten drag, un rateş

Larg deschis la orice ceas,

Găzduind pe-oricine-abate-şi

Pasul, la un scurt popas.

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă

De cu zori, a doua zi!

Nici nu te gândi să-ţi placă,

Nici în urmă-ţi nu privi!

Fă loc altora, cuminte,

Care vor pleca şi ei,

Dacă au un pic de minte

Şi sunt volnici la femei.

DE-AI FI PIERDUT ÎN FEMEI

Să nu te-ncrezi în femei – iată-o vorbă cu temei.

Vai de-un tânăr ce se-ngână să le de-a frâul pe mână;

Ele n-au să-i dea răgaz să se-nalţe nici cu-n pas,

De-ar trudi el mii de ani spre-al ştiinţelor liman.

E lungă noaptea mea şi neagră, iar bârfitării-au atipit.

Mi-e sufletu-necat de spaime, acuma când ne-am despărţit.

Şi noaptea-i încă şi mai lungă de-atâtea griji ce-mi sparg pereţii –

Oare ai să mai vii vreodată, lumină scumpă-a dimineţii?

Când am văzut mijindu-şi ochii Pleiadele a somn, şi când

Luceafărul părea s-adoarmă şi el, din pleoape tremurând,

Iar Ursa-şi trase vălul negru de pe obrazul ars de vânt

Am priceput că zorii zilei se vor ivi curând, curând.

O mie si una de nopti

O STEA, PRIN NOPŢILE ALBASTRE

Coboară încet, Stea din Stele,

Precum un fulg, în visele mele,

Noaptea Albastră, să n-o alungi,

C-o linişte fugară, să mă atingi.

Prin Nopţile Albastre şi fără de somn,

O Stea din cer, zâmbeşte, unui somon,

Prin apa dulce, somnul să-l alunge,

Luna lin coboară, pe val, îl atinge.

Frumoasă Stea, aripi fluturând în vânt,

Eşti de-o viaţă călătoare, pe acest pământ,

Venit-ai fost, pe aici, c-un dor, şi-un rost,

Stea din Stele! Ce luminată-ai fost ?

Coboară-n noapte, pe faţa mea,

Din viaţă, alungă-mi, tristeţea,

Mă uit la tine, nu spun, niciun cuvânt,

M-ai trimis ca sol, pe acest pământ!

O Stea călătoare, Prin Nopţile Albastre,

În amurg de vară, prin vieţile noastre,

O floare trimisă, nici ziua, nu-i stinsă,

Şi-n noapte veghează, pe cer îi aprinsă!

Stea din Stele, vis de măgurele,

M-ai aprins să fiu, Una din ele,

Steaua Stelelor, mă onorează,

Cu prezenţa ei, fiinţa-mi luminează!

Autor Suzi Mirea

Prin Noptile Albastre

O INIMĂ, DE-AȘ PLÂNGE PENTRU TINE

Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!

Poți să bați mai departe sau să te rupi în piept –

În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu,

Și-n sufletul meu milă și dor nu mai aștept.

De-aș plânge pentru tine, o, inimă copilă,

Ce s-ar alege oare de tinerețea mea?

Cel ce privește-n ochii gazelelor cu milă

Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea,

Voi colinda pământul și pulberea străină,

Pământul fără margini celui plecat pribeag –

Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet și suspină,

Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.

Voi înfrunta vitejii și triburile toate,

Voi strânge prăzi bogate de la învinșii mei,

Și plin de faimă iarăși mă voi întoarce, poate,

Să-ngenunchez dușmanii, să-nalț un nou temei.

O, inimă copilă, învață legea mare:

Că niciodată fiara nu-și dăruie oricui

Bogatele ei coarne, decât când ești în stare

Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!

O mie şi una de nopţi

POŢI, INIMĂ, SĂ SPUI

Doar ce l-am sărutat cu jind,

Şi-am şi văzut înmugurind

Frumoşii-i ochi: beţia-mi grea,

Şi-obrajii-i – care-s viaţa mea.

Şi-am zis: “Poţi, inimă, să spui

Celor care te râd, oricui:

Hai, cârtitori, grăiţi anume

De-i ceva mai frumos pe lume,

De-i alt flăcău asemenea

Cu cel care e viaţa mea!”

O mie si una de nopti

AM IUBIT …

Am iubit de când mă ştiu

Cerul verii străveziu,

Despletitele răchite,

Curcubeiele pe stânci

Ori pădurile adânci

Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane

Să văd fetele morgane

Ori pe crestele din munte

Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,

Pacea înălţimilor,

Semeţia pinilor

Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,

Floare roşie pe gură

Şi în inimă arsură,

În priviri zăpezi candide

Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades

Tot ce gândurile ţes

Pe al filelor polei

Dansuri repezi, legănate,

De pe arcuri înstrunate,

Săgetarea de idei ...

Toată-această măreţie

Ne-a fost dată din vecie ...

Nicolae Labiş