Cu
paloşul privirii ei de jar
Îmi despică şi coif şi obrăzar,
Iar sufletul mi-l prinse pe vecie
La brăul ei de ramură mlădie.
Cu totul albă-n ochii-mi se ivi
Cu boaba-i de argint arzând benghie
Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!
Când prinsă de vreo spaimă rea tresare,
Ah, cornalina-i din obrazul-floare
Zahăr se face şi mărgăritare.
Iar când mâhnită şade şi suspină,
Cu palma sprijinindu-şi pieptul gol,
Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină
Şi ce vedeţi în marele pârjol!
„Vedem, spun ei, o steblă de lumină
Din care cinci tulpini răsar sclipind,
Ce se incheie într-o cornalină
Cu ape dezmierdate în alint!”
E drept, nu are lance să străpungă,
Dar teme-te de săgetarea-i lungă!
Dintr-o clipire poate să te facă
Rob preasupus, pentru viaţa-ntreagă!
I-i trupul ca un ram de aur; sânii
Potire răsturnate sunt, păgânii;
Iar buzele-i sunt două dulci granate,
De răsuflarea ei înmiresmate.
...
Paharnice, hai, toarnă vin!
De aur e slăvita cupă –
Hai, umple-mi-o cu-acel rubin
Ce toată grija o destupă!
Alungă-mi vechiul gând amar
Şi spaima zilei care vine;
Ia
cupa şi mi-o umple iar
Şi-mbată-mă, să uit de mine!
Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau,
Pricepi ce alţii nu ştiu încă;
Doar
tu ştii ce durere beau
Şi toată taina mea adâncă!
Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l,
Balsamul de uitare iară,
Cu albi obraji ca de copil,
Mai dulci ca gura de fecioară!
- O mie si una de nopti
