PRINTRE AȘTRII NOPȚII

Ești orb și-ți faci năluci! Vrei pân’ la stele

S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată

Un muritor să suie-n cer la ele

Și printre aștrii nopții să străbată!

Ci, ca să-ți deschid ochii iată: jur

Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii

Și-a izvodit și astrele-n azur,

Neîntinate-n slava nemuririi:

De vei mai cuteza să-mi scrii cândva,

Voi da poruncă să te răstignească

Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta

Drept pildă ticăloșilor slujească!

Deci visul meu din orice seară

Ea mi-l amenință cu moartea.

Nu știe tânăra fecioară

Că numai moartea face parte

De-a păcii fără moarte țară,

Și nici că tot ce se-nfioară

Stă-n mâna nesmintitei Soarte.

Au milă ei n-ar fi cu cale

Să-ncline mai ales spre cei

Al căror dor muiat în jale

E către astfel de femei

Ce nu se-ntină-n neagra vale,

Iar cei de rând nu dau ocoale

Spre ne-ntinatul lor știubei?

O, biete doruri ale mele,

Să nu mai năzuiți nimic!

Lăsați-mi inima-n zăbrele,

Să se sfârșească pic cu pic!

Nădejdea-mi să-și aștearnă grele

Zăbranicele peste ele

Și peste visul meu calic!

Dar tu, cu inima-ți de piatră,

Să nu crezi c-am să tac înfrânt

Ori am s-aștept supus să-mi ardă

Zadarnic dorul pe pământ!

Mai bine-n jalea-mi idolatră

Dintr-un mormânt mi-oi face vatră

Să nu mai fiu așa cum sunt!

fragment - O mie și una de nopți

SOARELE ȘI LUNA